20.11.2015
ai uitat cum e să mă iubești. îți amintești ultima oară când mi-ai dat o floare? dacă nu a fost vreun eveniment important, atunci sigur era perioada în care vroiai să fiu a ta. când m-ai avut, ai uitat de atenții, de timp planificat, nu mai mergeam în oraș că era târziu, frig, și eram obosiți, nu mai era timp pentru mine, erau ceilalți apoi eu.. pentru că eu eram a ta. eu trebuia să aștept, și să înghit orice anulare sau replanificare. mă iubeai când îți dădeam dreptate, când îți mângâiam orgoliul și admirația personală. m-ai privit ca pe o bucată de plastelină care trebuie remodelată, pentru că prima încercare a ieșit ca mama naibii.
devenisem la fel de comună precum maieul tău alb. eram deja o proprietate (fără acte), și era dreptul tău să mă deții.
am atâtea întrebări care nu își găsesc răspunsul. credeam că cunosc oameni care îmi pot răspunde la ele. oameni cu acel ceva în ochi, care te fac să crezi că dețin adevărul și secretele. nu mi-a răspuns nimeni, și mi-am pierdut orice urmă de sensibilitate și de speranță. a rămas un copil în spatele meu, un copil cu voce suavă și limpede, care mă strigă uneori și mă roagă să îl îmbrățișez și să îl readuc la viață.. în urmă mi-au rămas doar pașii grei care îmi marchează traseul, un traseu ușor forțat, greu și zgârietor.
nu mă văd prin prisma zilei de ieri, dar nici în cea de mâine. în căutarea mea neîncetată arunc batista. poftim, camarade! ai câștiat lupta, nu mai e rost de duel. mi-e spada-nsângerată de cât sânge se scurge din rănile mele. e un miros puternic de fier care-mi inundă rănile și îmi dă o stare halucinogenă. unde sunt? m-am rătăcit în gânduri. am clipit, și am simțit eternitatea cum a trecut in goană pe lângă mine atinzându-mi părul. adierea îmi mângâiase obrazul și atunci m-a fulgerat durerea. nu era o durere constantă, era o durere sfâșietoare. îmi simțeam carnea tăiată și mirosul de putrezeală. mă furnicau picioarele și mâna stângă, era un sentiment de descompunere. nu eram sigură ce se întâmplă. mă simțeam vie din cauza durerii, dar am realizat că eram moartă de mult. ce vrea să fie asta?
am închis ochii și îmi așteptam curajoasă ultima suflare, pentru că aripile cad prima dată și de cele mai multe ori speranța stă legată cu lanțuri de ele. înmărmuream, tremuram de slăbiciune. îmi aminteam de clipele în care mă consideram leoaică. nu știu ce regret mai mult, caracterul meu sau mă regret pe mine.
devenisem la fel de comună precum maieul tău alb. eram deja o proprietate (fără acte), și era dreptul tău să mă deții.
am atâtea întrebări care nu își găsesc răspunsul. credeam că cunosc oameni care îmi pot răspunde la ele. oameni cu acel ceva în ochi, care te fac să crezi că dețin adevărul și secretele. nu mi-a răspuns nimeni, și mi-am pierdut orice urmă de sensibilitate și de speranță. a rămas un copil în spatele meu, un copil cu voce suavă și limpede, care mă strigă uneori și mă roagă să îl îmbrățișez și să îl readuc la viață.. în urmă mi-au rămas doar pașii grei care îmi marchează traseul, un traseu ușor forțat, greu și zgârietor.
nu mă văd prin prisma zilei de ieri, dar nici în cea de mâine. în căutarea mea neîncetată arunc batista. poftim, camarade! ai câștiat lupta, nu mai e rost de duel. mi-e spada-nsângerată de cât sânge se scurge din rănile mele. e un miros puternic de fier care-mi inundă rănile și îmi dă o stare halucinogenă. unde sunt? m-am rătăcit în gânduri. am clipit, și am simțit eternitatea cum a trecut in goană pe lângă mine atinzându-mi părul. adierea îmi mângâiase obrazul și atunci m-a fulgerat durerea. nu era o durere constantă, era o durere sfâșietoare. îmi simțeam carnea tăiată și mirosul de putrezeală. mă furnicau picioarele și mâna stângă, era un sentiment de descompunere. nu eram sigură ce se întâmplă. mă simțeam vie din cauza durerii, dar am realizat că eram moartă de mult. ce vrea să fie asta?
am închis ochii și îmi așteptam curajoasă ultima suflare, pentru că aripile cad prima dată și de cele mai multe ori speranța stă legată cu lanțuri de ele. înmărmuream, tremuram de slăbiciune. îmi aminteam de clipele în care mă consideram leoaică. nu știu ce regret mai mult, caracterul meu sau mă regret pe mine.
am simțit un șoc care-mi trezea simțurile corpului, undeva în depărtare cineva striga :
I-a revenit pulsul, nivelul de oxigen crește. Trăiește.
am deschis ochii și lumina m-a lovit.
Comentarii
Trimiteți un comentariu