15.02.2016

te-am uibit ca pe un copil când te alintai, în seara în care fugeam pe străzi să nu întârziem la concert. te-am iubit ca pe un bărbat când mă sărutai pe frunte, când mă țineai în brațe pentru că îmi era frig și când îmi spuneai să am grijă de mine deși aveai tu. și când mă făceai să mă simt în siguranță, sau când ți-am cunoscut părinții și îmi era teamă că o voi da în bară.
te iubeam și când îmi povesteai despre scopurile tale și mă făceai să mă gândesc la ale mele. te-am iubit ca pe un tip la început, când zâmbeai și nu știam dacă e așa, pur și simplu, sau zâmbești pentru că îmi sclipeau ochii când te priveam. te iubeam și când mă mușcai de nas, ma gâdilai sau mă ciupeai, când veneai obosit dar mă țineai în brațe până adormeam, când îmi spuneai că sunt frumoasă, chiar dacă eram ciufulită și somnoroasă, când aveam cele mai hot nopți.
te-am iubit mult, chiar dacă nu ți-am arătat. așa sunt eu, fraieră și paraniocă.

intram pe o poartă grea,  care îmi deschidea alte două intrări obscure. te-ai amuzat atunci de neîndemânarea mea de a deschude uși în timp ce tu o descideai pe a ta. un timp mai târziu viața mi-a arătat că există bărbatul utopic, creat de imaginația mea. un pic și mai târziu m-am trezit în incapacitatea de a mai deschide ușile.
mi-aş fi dorit ca cineva să mă pună să aleg ce retin și ce nu în viața asta. Dacă nu mi-aş putea selecta amintirile atunci aș fi ales o colecție de zâmbete, rândurile din cărți cu hârtie veche și miros de praf. dacă din toate stările aș fi fost nevoită să aleg una singură aceea ar fi fost egoismul; aș fi ales liniștea care ar reflecta iluzia oarbă că maine e o zi mai bună. nu înțeleg de ce condiția noastră ne definește limitele. dacă ne-am creat teluri și idealuri bine tipărite cine ne mai doboară? e adevărată expresia din popor, cum că dragostea ne-ar face mai slabi? și dacă ar fi așa, de ce teoriile ajung la aceiași idee fundamentală, cum că avem nevoie de iubire pentru a supraviețui? oare e aceasta o navă de salvare pentru cei ce se împotrivesc iar pentru restul să fie simplul oxigen?
adevărul e că nu știam să păcălesc viața, și așa am început să mă folosesc de metafore si confesiuni care serveau drept declarații. mi-am ridicat ziduri pe toate părțile și așteptam sa le doboare un iscusit. nu am realizat că cer prea mult in contextul unei lumi lipsite adesea de emotii. eu, la randul meu proasta, nu am folosit arta ca mijloc de creație ci ca mijloc de protecție, oarecum înjunghiam. am ridicat multe steaguri pe fronturi greșite. astăzi am în mânecă cele mai rafinate epitete, dar sunt prea sfâșiată să arăt 'Bună! Cum e atmosfera? Fluturi, ceva? '
am trântit ușa cu o lejeritate extraordinară în speranța că îl voi alunga din mine. nu se uita la mine cum pășeam. din capul scării, de pe palierul de la etajul 2 am incelut să număr confuză. când am ajuns la ultima treaptă am realizat.. eu nu incercam să uit un bărbat, ci sa recuceresc unul.
a trecut mult timp de la ultima mea confesiune, pot spune că am învățat că a te zbate nu e echivalent cu a lupta. am vrut să fiu femeia puternică, bună la toate, si m-am trezit astăzi după ce am înlocuit 24 de ore de somn cu 2 într-o încăpere întunecată, singură, cu oase în loc de carne, pe care stau gravate impresiile și defectele mele. am deschis geamul și m-a bătut vântul. m-a dus pe căi nebănuite, chiar el fiind un drum pe care nu speram să îl cutreier.
ajungi intr-un loc in care veștile proaste te spintecă și manifestarea are loc pe plan fizic. sau.. eu asa le-am resimțit! durerea fizică e însoțită de vești proaste. nu stiu dacă în călătoria mea proaspătă de 20 mi-am deschis carapacea sau am devenit mult mai fragilă.  da, vorbesc de mine. cum am căzut în genunchi și am ales să scriu atunci când tot corpul mă doare.
nu știu de ce am ajuns la masa asta. mi-am luat paharul cu vin și mi-am pus muzică. e luni și e o liniște în armonie cu sufletul meu. m-am gândit că e momentul să îmi descopăr și restul ciudățeniilor din adâncuri. eu m-am așezat pentru că simțeam nevoia să scriu, dar nu știu ce. astăzi pot spune cu siguranță că închiderea în sine nu mai are o aliură de plumb, o simt ca și cum ar fi o dezlănțuire firească a simțurilor mele. mă văd, personal, ca pe un puzzle pe care trebuie să îl construiesc în fiecare zi. niciodată la fel. uneori doare, alteori e un iaz în mijlocul deșertului. mereu m-a atras partea spirituală mai mult decât trupul. trebuie să fi imbecil să crezi că fizicul tău atrage minți. chiar și cea mai frumoasă ființă devine patetică. uite că am scos alt gând de la naftalină și l-am lăsat să plece.
am crezut mereu că iubirea neîmpărtășită e cea mai rea. nimic mai greșit. iubirea împărtășită dar despărțită de orgolii o întrece. mi-au trebuit ani să înțeleg diferența dintre atașament, iubire și obsesie. bine înțeles, nu pot spune eu azi că le-am descoperit misterele, însă îmi pot exprima (chiar dacă m-am ferit de asta) trăirile de copil-femeie ajunsă la a 20a iarnă.

M-am încălțat, mi-am luat haina și am plecat. Era iarnă și trecuse mai bine de un an de când nu am încercat să fug sau să îmi schim domiciliul. Cunoșteam zona și împrejurimile cu ochii închiși. Eram pe Iacob Pisso, o stradă destul de lată pentru două mașini și pietoni. Nu se punea problema de Ei sau Noi. Pentru a ajunge în parcul V. trebuia să mai străbat niște străduțe, știam, pentru că mă făceau să mă simt mai aproape de casă. Nu vroiam să ajung în V., dar mă îndreptam spre el pentru că de la intersecție știam unde duc toate drumurile. În clipele mele de singurătate, când vreau să fiu eu cu gândurile mele prefer să mă plimb pe un drum necunoscut, ca și cum la capătul acestuia se aflau factorii ce constituie necunoscutele ecuațiilor mele. Am avut o perioadă în care suportam cu greu prezența oamenilor, ca și cum aș fi suferit de un fel de astm uman, cu toate că la comunicare eram foarte bună. Nu înțelegeam ce vor oamenii când trag de tine, eram absentă, cel mai ciudat lucru era că eram absentă din propria viață. Parcă o lăsam pe ea să decidă în legatură cu orice: școală, familie, prieteni. Simțeam că dacă știu mai multe defapt știu mai puține. Și oricâte teorii mi-aș fi făcut despre mândrie, iubire sau orice altă senzație sau sentiment, nu am ajuns să o cunosc. Mi-am dat seama că eu de fapt căutam o cheie să mă trimită spre alt capitol și mă simțeam precum o oarbă în misiunea mea. Înaintam fără nici o fărâmă de progres. Nu învățasem cum să uit, și mă afundam tot mai mult în încercarea mea eșuată de a mă zbate spre reușită. Într-o zi senină am priceput că trebuie să identifici cauza pentru o posibilă soluție a problemei. Ar fi fost extraordinar dacă înțelegeam la timp că gloanțele luate voit dor mult mai tare decât gloanțele care nu știi că vin. În aceiași zi mi-a spus că El nu poate rămâne și că Universul lui e format din poate. Era un total nonsens. O gaură neagră. L-am condamnat mult timp, conștientă fiind că doar ceea ce nu poți înțelege condamni. De mică am crezut că fiecare părere contează, și au ajuns să conteze atât de mult încât le-au exclus pe ale mele. 

M-am plimbat pe străduțe vreo 15 minute până să intru în parc. Frigul îmi cuprindea oasele iar eu începeam să mă simt vie. M-am așezat pe o bancă să îmi pun în minte gândurile, era ultima dată când aveam să văd parcul acela prin prisma ochilor din acea zi. Prevedeam povestea. Miroseam sfârșitul. Eram fermă și am spus că sunt ok. Ok la ce, pentru ce, de ce, aia nu mai știam să spun. Era în regulă, nici el nu se înțelegea. Era prima încercare de a mă feri, nu l-am crezzut atunci pe motiv că poate mai mult, că în adâncul lui e un izvor pur de creație. Nu m-am gândit să îl schimb, caracterul lui defect se potrivea cu al meu. 

Am continuat să ne vedem tot mai rar, dar continuam să avem seri frumoase. Vorbeam orice. Am ajuns la un moment dat să mă încred în mine prin prisma lui și uneori îmi plăcea să cred că voi fi eu tipa care îl va aduce cu picioarele pe pământ. Oișnuiam să beau cafeaua cu lapte și mult zahăr. dar aceasta a devenit tot mai amară.. gustul amar apărând în momentul în care devenise prea slab să-mi promită. Aici s-a produs declinul. Mi-am ros unghiile până am înțeles că eu nu am dat greș în calitate de femeie, ci în calitate de om. Nu am putut înțelege că el nu era dispus să renunțe la stilul de viață pe care l-a avut înainte să mă cunoască. Obișnuiam să cred că e doar orgoliu peste care nu poate trece. Știi, îl poți iubi și te poate iubi, iubirea poate fi inferioară caracterelor. Caracterele distrug orice. Regret doar că eram perfecți, pentru simplu fapt că eram amândoi defecți. Exista o oarecare nebunie, o oarecare esență. 

Există suflete pereche, în închipuirea mea. Nu are relevanță cu povestea mea, dar pentru prima dată admit că eu prefer să visez cu ochii deschiși la un happy ever after. Totuși, sufletele pereche mor în clipa în care se alege incertitudinea și negarea dorințelor interioare.  

P.S . să-mi zâmbiți ! :)